Deplasările pe care lucrătorii care nu au un loc de muncă fix sau obișnuit, le efectuează de la domiciliu la primul sau la ultimul client al zilei, constituie timp de lucru.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene („CJUE” sau „Curtea”) s-a pronunțat în cauza C-266/14, care a avut ca obiect interpretarea art. 2, punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru.
Pe scurt, Curtea a statuat că deplasările pe care lucrătorii, care nu au un loc de muncă fix sau obișnuit le efectuează de la domiciliu la primul și, respectiv, ultimul client al zilei, constituie timp de lucru.
Curtea constată că excluderea acestor deplasări din timpul de lucru ar fi contrar obiectivului de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor urmărit de dreptul Uniunii. Pentru a emite această hotărâre, CJUE a argumentat că:
[…] Curtea (Camera a treia) declară: „Articolul 2, punctul 1 din Directiva 2003/88/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru trebuie interpretat în sensul că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, în care lucrătorii nu au un loc de muncă fix sau obișnuit, timpul de deplasare pe care acești lucrători îl consacră deplasărilor zilnice de la domiciliu la locurile în care se află primul și, respectiv, ultimul client desemnați de angajator constituie „timp de lucru” în sensul acestei dispoziții.”
Sursa: Avocat Radu Nicolescu
Senior Lawyer DUNCEA, ŞTEFĂNESCU & ASOCIAŢII
Juridice.ro