Intreprinzatorul este cea mai mare avutie a natiunilor

Dialog cu prof. univ. dr. Ovidiu Nicolescu, președintele CNIPMMR (I)

partea a II-a a interviului poate fi citită: IMM, celula de baza a mediului de afaceri

Lecția poate cel mai complicat de înțeles în societatea românească postcomunistă a fost nu atât cea a democrației, cât cea a economiei de piață libere. Personajul arhetipal al acestei din urmă realități este întreprinzătorul, cel care „distruge creator” (îndreptând erorile de alocare din jur), fiind „alert” (să descopere oportunități productive), investindu-și, în condiții de „risc”, proprietatea sa (privată), luptând cu incertitudinea zilei de mâine pentru a-și servi semenii care, doar dacă reușește, îl răsplătesc cu mult-discutatul profit. Acest personaj, care nu se poate replica nici de la catedră, nici de la minister, a avut o viață zbuciumată printre mentalitățile și manifestările publice care au conturat ambientul de idei și fapte al României ultimilor 25 de ani.

Revista ECONOMISTUL, de-o vârstă cu destinul contemporan al economiei noastre de piață, va construi împreună cu Consiliul Național al Întreprinderilor Private Mici și Mijlocii din România (CNIPMMR) un concept editorial închinat vocației și vocii întreprinzătorului autohton, localizat neechivoc în miezul procesului economic. „O piață a ideilor” în care să circule, critic, informație, cunoștințe, valoare către și dinspre întreprinzătorii români reprezintă esența proiectului nostru. Vom transcrie în materiale publicistice experiențele lor autentice în relație cu piața reală, cu autoritățile publice și cu comunitatea cercetării științifice. Proiectul IMMtreprinzător în România începe cu gândurile împărtășite de profesorul Ovidiu Nicolescu.

Octavian-Dragomir Jora: Domnule președinte, vă propun o convorbire gândită ca exercițiu dual – de principii (teoretice) generale și de practică (istorică) românească –, arondat fenomenului IMM, surprinzând și bogăția de conexiuni a acestuia la nivelul întregului peisaj societal – cultural, social, politic. Înainte de a atinge subiecte pragmatice, se cuvine să vizităm atmosfera principiilor. Consimțiți?

Ovidiu Nicolescu: Desigur. Eu aș începe discuția noastră punctând o idee a cărei origine se regăsește în momentul în care marele economist și marele gânditor Joseph Schumpeter a venit cu o nouă doctrină economică, aceea că principalul artizan, principalul factor al dezvoltării economice este întreprinzătorul. Pe o astfel de fundație, el a demonstrat că oricât capital ar fi, oricât pământ ar fi, oricâtă tehnică ar fi, dacă nu este întreprinzătorul ca să le ia, să le combine, să le pună în mișcare, ele nu generează absolut nimic. Noi ar trebui să fim mândri de această abordare revoluționară a lui Schumpeter, pentru că se bazează pe experiența sa de viață trăită într-un oraș care pe vremea aceea era cel puțin jumătate românesc – Cernăuți. Pornind de la teoria revoluționară a lui Schumpeter – care, din nefericire, nu a fost suficient acceptată și asumată de mulți economiști, aceasta văzându-se în faptul că dezvoltarea economică a pierdut foarte mult prin apariția a tot felul de teoreticieni care au enunțat niște scheme logice foarte atrăgătoare, însă fără o conexiune cu economia reală –, o parte, totuși, a oamenilor de știință, a oamenilor inteligenți, ca și o parte a societății, în sens larg, indiferent de nivelul de cultură, au înțeles adevărul elementar că întreprinzătorul este principala bogăție a unei societăți. Având în vedere toate acestea, mie mi se pare că discuția noastră de aici trebuie să pornească, de la a reaminti această perspectivă fundațională a lui Schumpeter, ocazie cu care vom constata și care națiuni au înțeles-o și în ce segmente ale societății. Vedem, bunăoară, că o parte a celor care practică nemijlocit economia a înțeles această teorie, și aici în primul rând fac trimitere la America, acolo și performanțele istorice fiind cu totul deosebite. Acesta este un prim aspect. Al doilea aspect pe care aș dori să-l menționez în acest context se referă la ceea ce spunea un alt economist, mai puțin cunoscut, Stephan Schmidheiny, președinte al Organizației pentru Dezvoltarea Accelerată a Americii Latine, care în comunicarea expusă la Congresul Internațional al IMM-urilor de la Interlaken, din Elveția, acum aproape două decenii, afirma că „IMM-urile reprezintă singura mașină antisărăcie, capabilă să producă suficientă bogăție pentru toată populația”. Eu am folosit acest citat în foarte multe lucrări. La un moment dat, a fost și motto-ul organizației noastre, pentru că, dacă acest lucru este înțeles, atunci abordarea economică și optica întreprenorială se regăsesc altfel în strategii, în politici, în mecanisme, în cultură, în acțiune și, mai ales, în performanțe.

UN FENOMEN ÎNTREPRENORIAL INSUFICIENT DEZVOLTAT

ODJ: A face apologia dezvoltării economice prin redescoperirea întreprinzătorului înseamnă a face apologia bunului simț economic. De ce totuși în România se pare că încă nu am terminat „revoluția bunului simț”, a firescului, a naturalului, ca să nu mai vorbim despre ce fel de „tranziție” se poate naște – și s-a născut, din nefeircire – obscurizând firescul?

ON: Pe acest fundal de revelații accesibile oricui are o minimă inteligență și morală, România face o notă aparte și care nu e pozitivă. Unii o pun pe seama momentului de discontinuitate din perioada comunistă, care a blocat o dezvoltare care începuse foarte bine între cele două războaie mondiale, când România avea performanțe superioare Greciei, Spaniei, Portugaliei, devenite acum pentru noi puncte de referință. Cele aproape cinci decenii de comunism au întrerupt dezvoltarea unui fenomen întreprenorial care se dovedise în epocă foarte, foarte performant. Urmarea este că după aceste decenii ne-am găsit într-un nou punct de plecare. De acolo pornind, îmi pare rău că trebuie s-o spun, România a arătat până acum că are un fenomen întreprenorial insuficient maturizat. Indicatorul care ne spune acest lucru este densitatea IMM-urilor la o mie de locuitori. Chiar dacă statistica noastră nu este foarte clară, România are în principiu 23-24 de astfel de IMM-uri, în condițiile în care media europeană este de 65-66. Deci, practic, intensitatea fenomenului întreprenorial în România – aceasta fiind semnificația ponderii menționate – este de trei ori mai redusă decât în Uniunea Europeană. Considerăm că acesta este punctul de plecare și el trebuie să constituie reperul tuturor acelora care doresc să avem o economie performantă și o societate prosperă în România.

ODJ: Vreau să vă provoc acum, dar nu neapărat la o pledoarie pro domo, ci la una obiectivă, logică. O vorbă anglo-saxonă, nu exclusiv din business, spune că „small is beautiful, but big is powerful”. Cum putem rejudeca în contextul economic global, particularizând pe cel european și insistând pe cel românesc, o așa aserțiune? Altfel spus, o economie (națională) are nevoie de jucători mari, cu putere investițională importantă, intensivi în inovație tehnologică și comercială sau de organizații mici, suple, flexibile, agile?

ON: Răspunsul la această întrebare presupune o încercare de așezare în paradigma realității pluralității din mediul de afaceri sub aspectul tipologiei agenților economici care îl populează. Pornind de la această reflecție pe care ați făcut-o dumneavoastră – foarte pertinentă, dar, în același timp, nesăbuit interpretată de unii decidenți politici –, punctul meu de vedere este orientat către abordări echilibrate. Paradigma citată de dvs. se regăsește nu numai în cultura occidentală, ci și în cultura orientală, fiind, de pildă, mai frecvent invocată la japonezi decât la noi, europenii. Dar paradigma echilibrului are ceva mai mult, are universalitate. În viață sunt trei lucruri foarte importante – frumusețea, eficiența și fericirea – care toate trei se bazează pe echilibru. O persoană e frumoasă când este echilibrată estetic din toate punctele de vedere și eficientă, când toți factorii sau principalii factori sunt suficient dezvoltați și echilibrați între ei în relații de armonie; cu fericirea, este la fel. Când ne simțim bine? Când atât ca om, cât și ca profesionist, ca membru al unei comunități sau cetățean al unei țări, în calitățile de apartenență societală pe care le experimentăm, primim suficiente satisfacții pe baza inputurilor pe care noi le oferim. Așadar, pornind de la această abordare, consider că pentru România este extrem de important să avem o structură echilibrată a întreprinderilor.

TRECEREA LA „SMART ECONOMY”

În plus, noi trebuie să ținem cont și de un alt factor, și anume că de vreo trei-patru decenii trecem la economia bazată pe cunoștințe sau, cu un termen devenit deja popular, „smart economy”. Între cele patru categorii de factori care generează o asemenea economie, una de primă importanță o constituie factorii tehnologici, aici fiind vorba despre procese de informatizare, procese de biotehnologii, nanotehnologii, despre trecere la noi tipuri de energie, toate acestea având ca substrat ținta de a face eficientă nu acumularea unei mase mari de cunoștințe și resurse, ci evidențierea unor mase mici de resurse cuplate cu mase mai ridicate de cunoștințe. Aceasta permite strângerea spațiilor economiei reale, apropiind locul de producție de locul de consum și de desfacere, ceea ce elimină – cu câteva excepții, și referitoare la produse foarte complexe (vapoare, avioane, automobile etc.) – necesitatea economică a firmelor mari. Însă, repet, noi avem nevoie și de firme mari. România are nevoie de toate categoriile de jucători – mari, mici, mijlocii și micro –, desigur, fiecare având roluri, în bună măsură, diferite. De exemplu, o mare greșeală care s-a făcut în România acum puțin timp – și există pericolul să fie reluată – a fost să se considere că microfirmele care nu sunt profitabile n-are rost să mai existe. A venit marele metalurgist Gheorghe Pogea, pe când era ministru al finanțelor, și a introdus acel impozit care a omorât vreo 260.000 de firme, în condițiile în care media anuală a firmelor care dispar este de numai 100-110.000. Am avut trei discuții personale cu domnia sa și nu a înțeles nimic. Principala misiune a 80-90% dintre microfirme nu este să fie nu știm cât de profitabile, ci să asigure supraviețuirea familiei și să dezvolte o serie de servicii sociale împrejur. Eu am tot spus că noi în România avem câteva mii de sate în care avem două-trei prăvălii, și acolo nu se duce niciun mare lanț de supermarketuri pentru că nu este rentabil la câteva zeci sau sute de consumatori. Or, firma aceea prăpădită de la poarta casei ce oferă? Zahăr, ulei, eventual pâine, sare și câteva produse de necesitate imediată. Păi, dacă firma aceea dispare de-acolo pentru că îi punem 1.500 de lei pe lună impozit forfetar, când toată cifra ei de afaceri lunară poate este de 1.500, cine mai face acel serviciu social? Iar micul „afacerist” nu devine muritor de foame și nu are nevoie de asistență socială din partea societății?

ODJ: Însă dincolo de subzistență, IMM-urile nu sunt nici pe departe inabile în a-și pune probleme în termeni mai pretențioși, spre exemplu, de competitivitate. Unii ar spune că dimpotrivă.

ON: Deci, este foarte important să se înțeleagă la noi că toate categoriile de agenți economici și fiecare în parte posedă funcții diferite, iar o economie formează un mecanism, un sistem în care fiecare își are rostul lui. În cadrul acestei economii, care e necesar să fie echilibrată, noi spunem că trebuie pus un accent mai mare decât până acum pe jucătorii de dimensiuni reduse, pe firmele micro și pe firme mici și – sigur – și mijlocii. Afirm aceasta deoarece experiența ne arată că, în ultimele decenii, în Europa, singurele categorii care au creat locuri de muncă suplimentare au fost IMM-urile și nu firmele mari. Acestea din urmă au crescut prin tehnologie, productivitate, dar nu au creat locuri de muncă, iar acum vedem ce se întâmplă după marea recesiune, când nu prea reușim să asigurăm tocmai locurile de muncă. Revenind la ce am spus mai devreme, pentru că noua economie, economia bazată pe cunoștințe, înseamnă primatul întreprinderilor mici în cvasi-totalitatea domeniilor de activitate, rezultă că nu este rațional economic să forțezi crearea de întreprinderi mari, să produci aglomerări ce generează probleme economice, sociale, costuri suplimentare de distribuție, costuri de aprovizionare etc. Eu consider că trebuie să plasăm un mai mare accent pe întreprinderi mai degrabă mici și, în acest context, aș dori să semnalez că, în ultimele două decenii, specialiștii au identificat în cadrul firmelor mici un tip de firmă foarte dinamică, numită „firma-gazelă”. Definiția acesteia este diferită (în SUA este una, în Israel este alta, în Canada, alta), dar în esență ea desemnează o firmă care într-o perioadă medie de timp, 3-5 ani, crește foarte rapid, și cantitativ, și calitativ. Studiile arată că aceste firme-gazelă, care reprezintă de regulă mai puțin de 5 procente din totalul firmelor mici, sunt cele care nasc firmele supercompetitive. Microsoft de-acolo a apărut, Apple la fel, Facebook tot așa, ca să ne referim numai la câteva dintre prezențele iconice din „economia” inteligentă contemporană.

Vreau să vă spun direct că nu sunt un adept al acestei teorii care este foarte răspândită în România și care spune că „în primul rând” trebuie să dezvoltăm firmele mari, pentru că acestea „trag” după ele și firmele mici. Eu nu sunt de acord cu acest lucru. În cel mai bun caz, el poate fi valabil numai pentru industrie, însă pentru servicii nicidecum nu funcționează, iar pentru comerț, de asemenea, nu merge. Dimpotrivă, în comerț, marile firme creează foarte mari probleme din punct de vedere economic, în construcții, cu excepția câtorva categorii de lucrări, se întâmplă la fel, și așa mai departe.

STATUL SĂ NU INTERVINĂ DIRECT ÎN ECONOMIE

ODJ: Să înțeleg că apreciați că este nevoie de varii forme de intervenție a statului în asigurarea unei „proporții de aur” (cine ar putea să spune care este aceea?) între întreprinderile mari, pe de o parte, și cele mici și mijlocii, pe de alta, sau jocul concurențial din piețele libere va consfinți coabitarea și va regla ponderile?

ON: În opinia mea, statul nu trebuie să intervină direct în economie. Statul are un rol decisiv în a crea un mediu economic favorizant și acest rol trebuie interpretat responsabil. Așa cum arată toți specialiștii și cum am arătat în multe din cărțile mele, un mediu economic, din punct de vedere al afacerilor, al tuturor firmelor, nu numai al IMM-urilor, poate să fie de trei feluri: defavorizant, neutru sau favorizant. Din păcate – iar sunt forțat de realități să folosesc expresia „din păcate” –, noi în România nu avem acest mediu favorizant. Carta Albă a IMM-urilor, realizată anul trecut de CNIPMMP, pe un eșantion de 1.548 de întreprinzători din România, deci reprezentativ, arată că numai 16% dintre aceștia considerau că mediul de afaceri de la noi este un mediu favorizant. Când unul din șase întreprinzători afirmă că mediul este favorizant, avem o problemă: înseamnă că ceilalți cinci sunt confruntați, într-un fel, cu dificultăți. Acum doi ani ponderea era de 15%; de ce este un progres de la 15 la 16%?! Acum aș dori să punctez ce înseamnă un mediu favorizant din punct de vedere al afacerilor. Un mediu favorizant din punct de vedere al afacerilor reunește trei elemente, dintre care două sunt indispensabile. În primul rând, să fie un mediu funcțional, deci să permită agenților economici să se constituie ușor, să funcționeze ușor, să se aprovizioneze și să vândă ușor, fără a fi confruntați cu presiuni de tip monopol, cu controale excesive din partea autorităților, cu fenomene frecvente și pregnante de corupție și, desigur, fără să fie împovărați de o birocrație absurdă. Evident că mediul trebuie să fie funcțional în toate fazele activității, ale derulării unei afaceri, începând cu lansarea acesteia și terminând cu partea de finalizare a investiției, de culegere a roadelor și de dezvoltare. În al doilea rând, mediul de afaceri favorizant înseamnă să fie previzibil. Orice economie, orice agent economic, ca să fie sustenabil, să fie performant, trebuie să-și elaboreze și să aibă previziuni. La modul ideal, trebuie să aibă strategii sau, dacă nu are strategii, măcar să dețină un plan de afaceri pentru anul următor, un cashflow și un buget de venituri și cheltuieli. Păi, toate aceste previziuni nu le poți face dacă pe parcursul anului legislația importantă – legislația fiscală, legislația muncii, legislația investițiilor – se modifică, și nu în sensul să-i devină favorabilă agentului economic, ci, dimpotrivă, în sens fix potrivnic.

MEDIUL DE AFACERI TREBUIE SĂ FIE PRIETENOS

Deci, aceasta este a doua caracteristică și, din păcate, faptul că numai unul din șase întreprinzători apreciază că mediul de afaceri din România este favorizant are într-o măsură apreciabilă drept cauză și acest factor: imprevizibilitatea legilor. Și, în al treilea rând (care v-am spus că nu mai e obligatoriu, și pentru că noi suntem foarte departe de el), mediul de afaceri trebuie să fie prietenos. Omul, întreprinzătorul, trebuie să se simtă ca acasă în mediul de afaceri; el nu trebuie stresat!

Eu le spun și studenților la facultate: Știți ce mă frapează de câte ori merg într-o țară dezvoltată și după aceea mă întorc în România? Când mă duc la Bruxelles, la Paris, la Londra, constat că oamenii nu merg încruntați pe stradă. Majoritatea oamenilor sunt deconectați, sunt zâmbitori, sunt veseli. În România, uitați-vă pe stradă – și nu vorbesc de vreun sat îndepărtat, deși și acolo ar trebui să fie la fel, nu vorbesc de vreun oraș din provincie, precum cel din povestirile lui Mihail Sadoveanu sau ale lui Calistrat Hogaș, ci de marile orașe, inclusiv de București –, uitați-vă cum arată lumea, cum merg oamenii pe stradă: se simt stresați ca indivizi. Or, acest stres nu te ajută nici să începi afaceri mai multe, nici să le susții și nici să le dezvolți. Dimpotrivă, este un factor inhibitor, în prezența căruia ai mai puțin curaj să începi afaceri și/sau te gândești dacă mai dezvolți. La nivelul oamenilor de afaceri avem și acest fenomen despre care din păcate nu se discută, anume că în ultimii ani cel puțin 50.000 de firme și-au mutat sediul în Ungaria, în Bulgaria, chiar și în Moldova și așa mai departe. Aceasta s-a produs tocmai din cauza acestui mediu care nu e prietenos. Ceea ce nu se înțelege de multe ori este că și legea se poate aplica prietenos.

ODJ: Tocmai ce se simte în aer (par)fumul inchiziției fiscale marca ANAF.

ON: Că tot ați adus vorba, fac o paranteză și menționez ce-mi spunea președintele uneia dintre organizațiile teritoriale ale CNIPMMR, că au venit controlorii financiari la un membru al său, o doamnă respectabilă, licențiată a două facultăți și care deține un mic hotel. Au vizitat-o și au pornit controlul scoțându-și pistolul și punându-l pe masă! Nu au amenințat-o, au scos doar pistolul, probabil îi jena la numărat, l-au pus pe masă și au avut o asemenea abordare, că ea nu a putut să se mai ridice de pe scaun până nu a plecat controlul pentru că… făcuse pe ea! Asta a fost atmosfera! Stimate doamne, stimați domni, păi cum să facem economie, cum să crească numărul de firme, dacă un om cu două facultăți, proprietar pe o mică afacere (că nu era un mare hotel!), a făcut pe el, de așa natură fiind atmosfera la un control fiscal! Și nici nu era un copil de 20-30 de ani, ci era o femeie de 47 de ani!

REGULI NEAMBIGUE PENTRU JOCUL ECONOMIC

Iată de ce avem nevoie să fie un mediu prietenos! Ce e important să facă statul pentru asta? În primul rând, să stabilească regulile jocului economic, niște reguli realiste, aplicabile, fără multă birocrație. Acesta este primul lucru: reguli clare, acceptate de toată lumea, și reguli neinterpretabile. O mare problemă în România este aceasta: legislația este prea stufoasă, nu este clară și, în loc să se aplice în favoarea întreprinzătorului sau a cetățeanului, pentru că nu el a făcut-o neclară, ci legiuitorul, se aplică taman viceversa. Adică noi pedepsim cetățeanul, pedepsim întreprinzătorul, că greșește atunci când legea nu este precisă și greșeala e discutabilă, pentru că intervine modul de interpretare a legii. În țările dezvoltate, de câte ori apare așa o situație, interpretarea este în favoarea cetățeanului și a întreprinzătorului. Deci, repet, se cer reguli clare, precise, neinterpretabile! În al doilea rând, avem nevoie de o legislație care să stimuleze investițiile și crearea de locuri de muncă. România are o foarte mare problemă, în sensul că noi suntem singura țară din Uniunea Europeană cu cincizeci și ceva la sută populație în mediul rural, suntem țara cu cea mai mare proporție de pensionari, suntem țara în care „echilibrele” macroeconomice din sfera acumulării și consumului sunt de fapt niște cronice debalansări. Și atunci, trebuie să stimulăm atât investițiile, cât și crearea de locuri de muncă.

DE PATRU ANI INVESTIȚIILE SCAD

În acest context, reamintesc că de patru ani consecutiv în România investițiile scad și nu există niciun program de relansare. CNIPMMR, prin intermediul meu și al colegilor mei, face un program de relansare a investițiilor. Avem și propuneri concrete, însă mai nimeni nu vrea să asculte. De curând, am fost la întâlnirea cu vicepreședintele Comisiei Europene, comisarul Valdis Dombrovskis, și acolo s-a discutat – el având atribuții în zona dialogului social – despre locuri de muncă. Au fost președinți de la sindicate, câțiva președinți de la asociații patronale (mai mult sau mai puțin reprezentative unele). Ei discutau despre locuri de muncă și, când am luat eu cuvântul, am spus: „Domnule vicepreședinte, să știți că dacă se vrea să se rezolve problema locurilor de muncă, aceasta se poate face în primul rând prin investiții; și așteptăm planul Junker, anunțat de aproape un an de zile, care deocamdată nu a produs nimic. Planul Junker prevede că se dau nu mai puțin de 75 de miliarde de euro pentru IMM-uri, or noi nu am aflat să fi ajuns vreun leu pe aici”. Deci, dacă nu relansăm masiv investițiile pe plan european – și la noi cu atât mai mult, că noi scădem, le-am și spus –, eu, ca economist, mă întreb cât o să mai avem creștere de PIB, când investițiile scad. Desigur, ele cresc în primul rând pe productivitate, care la noi este foarte scăzută. Al treilea element pe care aș dori să-l accentuez în context este legat de faptul că statul trebuie să aibă în vedere efectul multiplicator al banilor dați, alocați în economie. Acesta ar trebui să fie primul criteriu, însă din păcate nu este avut în vedere și, ca urmare, se dau bani foarte mulți în zone unde nu se produce, așa că nu se obțin efecte multiplicatoare și viceversa. Și aici aș dori să dau un exemplu pozitiv: a fost acel program, România Start-up, unde, dându-se oamenilor câteva mii de euro, s-au creat, pentru trei, patru sau cinci mii de euro, câte două-trei locuri de muncă. A fost programul cu cel mai mare indice multiplicator. Și, în acest context, eu vreau să vă reamintesc cum la combinatul Oltchim de la Râmnicu Vâlcea s-au dat sute de milioane de euro (dacă nu peste un miliard!) ca să se mențină două-trei mii de locuri de muncă și nu s-a reușit. Dacă banii aceia se alocau pentru start-up-uri, calculele economice arată că noi acum am fi avut cel puțin o sută de mii de firme în plus, am fi avut în plus cel puțin două-trei sute de mii de salariați și PIB-ul României ar fi crescut în ultimii ani cu unu sau două procente. Deci, noi cerem – și asta este esențial să avem în vedere – efectul multiplicator în acest domeniu. Eu am făcut și o analiză și am constatat că diferența de efect multiplicator, în cele două intervenții ale statului menționate, este de peste 22 de ori. Nu există nicio rațiune să dai bani unde ai efecte de 20 de ori mai mici, și economice, și sociale, numai pentru că unii sunt gălăgioși. În concluzie, e nevoie de un mediu favorizant și aș dori să reamintesc țările care au mediile cele mai favorizante și cea mai intensă activitate întreprenorială: SUA, Canada și Israel. Acolo sunt cele mai favorizante medii, cel mai dezvoltat spirit întreprenorial; și uitați-vă și la performanțele economice, că sunt toate țări între primele zece din lume!

Problema care se discută acum în Uniunea Europeană este revederea acestui Small Business Act. Uniunea Europeană a IMM-urile cere acest lucru, am cerut și noi așa ceva, la întâlnirea cu vicepreședintele CE din 8 aprilie 2015. SBA a fost făcut în 2009, a venit criza peste noi, criza a schimbat foarte multe – lumea nu sesizează suficient, dar a schimbat foarte multe elemente contextuale, economice, politice, investiționale etc. – și atunci avem nevoie de un nou document programatic, care să asigure noua bază de tratare diferențiată a agenților economici la nivelul Uniunii Europene și, pe această bază, la nivelul fiecărei țări, tocmai ca să valorificăm atuurile IMM-urilor. În al doilea rând, recunoașterea europeană și implicit națională a specificului IMM-urilor se face și prin câteva alte unelte. Bunăoară, Uniunea Europeană, tocmai pentru a crea acel mediu favorizant la care mă refeream puțin mai înainte, a introdus două instrumente importante care, iar din păcate, în România nu se folosesc suficient. A introdus, o dată, „Studiul de impact de evaluare” care trebuie să fie realizat în două ipostaze: ante elaborării legislației, deci în faza în care finalizez proiectul de lege, și post, adică după un an sau doi ani, ca să se evalueze ce s-a întâmplat în realitate. Aceste studii de impact – care au în vedere ansamblul elementelor economice, sociale, științifice, educaționale etc. – s-a constatat că nu satisfac suficient categoria specifică de firmă a IMM-urilor, care sunt și cele mai numeroase, 99%, și atunci s-a introdus „Testul IMM-urilor”.

ODJ: Sunt IMM-urile vulnerabile prin natura lor în fața marilor corporații multinaționale și, dacă da, aceasta se întâmplă în condiții de piață liberă sau din cauza termenilor de favoare pe care și-i negociază adeseori marele capital? Ar trebui cumva răspuns prin privilegii și pentru IMM-uri sau prin suprimarea generalizantă a tratamentelor preferențiale?

ON: IMM-urile au foarte multe avantaje: flexibilitate, spirit inovator, dinamism, creează locuri de muncă ușor, operativ, rapid, dețin oportunități de afaceri, creează cea mai mare parte a clasei de mijloc etc. Însă – și asta o predau și în cursul de management al IMM-urilor pe care l-am introdus în învățământul universitar din România în 1992 – au și multe slăbiciuni congenitale. Care sunt acestea? În primul rând, este masa mică de resurse. Întotdeauna când este o masă mică de resursă, orice scădere, poate și minoră, a resursei pune sub semnul existenței firma în ansamblul său. În al doilea rând, o altă slăbiciune congenitală este faptul că IMM-urile au o capacitate redusă de a suporta situațiile de risc, de a-și asuma, de a suporta situațiile de criză. Cel mai mare specialist pe plan mondial în domeniul IMM-urilor este americanul Howard Stevenson, de la Harvard Business School, căruia eu i-am și tradus o carte, „A mânca sau a fi mâncat. Riscul deciziei strategice în managementul modern” (nu ne-a cerut niciun ban), în care el statuează următorul lucru: firmele mari fac greșeli mari și supraviețuiesc, firmele mici fac greșeli mici și mor. O altă slăbiciune congenitală constă în faptul că depind foarte mult de un om sau de o familie. De aceea, la nivel european, o problemă – una dintre cele trei mari probleme cu care se confruntă IMM-urile și cu care ne vom confrunta și noi peste câțiva ani – este următoarea: preluarea moștenirii IMM-urilor, pentru că aproape toți copiii de întreprinzători IMM-iști s-au făcut intelectuali, bancheri etc. și nu s-au mai întors la firma părinților. De exemplu, în Franța, în fiecare an dispar peste o sută de mii de firme pentru că nu are cine să le moștenească. Guvernul francez a făcut și un program național prin care să favorizeze preluarea firmelor de persoane care nu sunt rude, ca să nu se piardă firmele și, implicit, și locurile de muncă. O parte dintre întreprinzătorii francezi spun că, decât să se piardă firma că nu mai au urmași, o dau altuia, nu cer nimic sau cer o sumă foarte mică.

TRATAMENT DIFERENȚIAT, NU PREFERENȚIAL, PENTRU IMM-URI

Sigur că acestea sunt vulnerabilități în general, vulnerabilități în raport cu firmele mari și sigur că, referitor la întrebarea dumneavoastră, în raport cu marile corporații, vulnerabilitățile sunt și mai mari și tocmai de aceea ele au nevoie de un tratament special. Dar vreau să rețineți că nu sunt pentru tratamente preferențiale. În opinia mea, când se vorbește despre tratament preferențial, se comite o mare greșeală. IMM-urile au nevoie de un tratament „diferențiat”, ceea ce nu înseamnă „preferențial”. La fel, eu am afirmat întotdeauna că IMM-urile din România nu au nevoie de facilități, au nevoie de stimulente: creezi locuri de muncă, îți dau; aduci mai mult la bugetul statului, îți dau! Acestea nu sunt facilități, acestea sunt stimulente, statul să dea dacă și când primește. La fel și aici, este nevoie de o strategie, de o politică, de un mecanism, de măsuri diferențiate. Într-un fel trebuie să tratăm firmele mari, pentru că au alt potențial, au alte necesități și în alt fel trebuie să tratăm firmele mici.

ODJ: Gândiți european în privința aceasta sau cel puțin îmi sună a o retorică oarecum cunoscută în Uniunea Europeană.

ON: De fapt, Uniunea Europeană a recunoscut acest lucru în anul 2009, când a adoptat Small Business Act, celebrul SBA. Acesta, dacă nu apărea criza, trebuia să fie lansat în timpul președinției franceze, când era președintele Nicholas Sarkozy, care dorea să-și lege numele lui, precum și pe cel al Franței de SBA. A venit criza și sigur că atunci acesta a trecut pe plan secund. Lumea nu știe, dar Small Business Act a introdus o serie de măsuri pe baza consultării unui mare număr de specialiști și vreau să spun că am satisfacția că două dintre acele peste 90 de măsuri au fost formulate, într-o primă formă, de subsemnatul, ca vicepreședinte al Uniunii Europene a Artizanatului și Întreprinderilor Mici și Mijlocii și ca membru într-o comisie de resort la nivel comunitar. Măsurile respective au stabilit 10 principii și peste 90 de modalități de acțiune concretă pentru a asigura acest tratament diferențiat. Rețineți – acesta a fost cuvântul –, tratament diferențiat! Al doilea element care s-a avut în vedere, când s-a elaborat Small Business Act, a fost și că Uniunea Europeană are circa 20 de milioane de IMM-uri și mai puțin de 50 de mii de firme mari și că aceste firme sunt singurele care au creat locuri de muncă în ultimele două decenii. Însă și în UE s-a constatat următorul fenomen (apropo de întrebarea referitoare la „small is beautiful”): legislația se face întotdeauna după modelul firmelor mari. De ce? Simplu ca bună ziua! Pentru că ele reprezintă modelele recunoscute și pentru că ele au capacitate de lobby, pentru că sunt puține și se poate discuta ușor cu ele. S-a văzut însă că foarte multe lucruri bune pentru firmele mari nu sunt bune în aceeași măsură pentru firmele mici și mijlocii.

ODJ: Bănuiesc că și o structură de tip CNIPMMR își poate aduce discursul mai aproape de urechile autorităților. E la fel de legitim să existe și un „lobby mic și mijlociu”, cu atât mai mult cu cât aici nu vorbim despre abordări ale unor (grupuri de) interese înguste, ci de ale unei „clase” de agenți economici, solicitările sunt cumva orizontale și nu cresc costurile pentru terți (așa cum se întâmplă adesea când Big Business reușește să impună o lege, un standard, „întâmplător” facile pentru sine, dar împovărătoare pentru competitori nearondați).

ON: De vreo 12 ani, CNIPMMR are un grup de senatori și deputați de la toate partidele care sprijină IMM-urile, recrutați transparent în structurile teritoriale ale CNIPMMR. Ne întâlnim cu ei o dată, de două sau de trei ori pe an, le oferim, așa cum se face în lumea civilizată, o masă la un restaurant bun și le spunem: oameni buni, această problemă este prioritară, ajutați-ne! Era în acest grup o doamnă deputat, foarte activă, care ne-a sprijinit activitatea și care a ajuns, la un moment dat, și secretar de stat la Ministerul Finanțelor Publice. Se discutau la minister niște acte normative, niște proiecte de legi și de ordonanțe și eu i-am tot spus: „Doamnă ministru, faceți analiza de impact, faceți Testul IMM-urilor!”. După vreo trei ședințe, mă invită și mă roagă să nu îi mai cer analize, că nu are cine să le facă! Domnule, dacă la Ministerul Finanțelor Publice nu avea cine să le facă, atunci, în alte părți?! Altfel spus, dacă vrem să aplicăm aceste două elemente, fiecare minister trebuie să se doteze cu specialiști. Eu am sugerat, și când ministru al IMM-urilor era domnul Florin Jianu, și actualului ministru, domnului Andrei Gerea: „Folosiți bani europeni, că la toate programele finanțate de Uniunea Europeană aveți bani de asistență tehnică. Faceți niște cursuri din banii aceștia de asistență, specializați-vă în fiecare minister câțiva oameni, ca să reușiți să realizați analizele respective care sunt bune pentru dumneavoastră, pentru minister, pentru țară”. Deci, tratament diferențiat al IMM-urilor!

La nivel european s-a introdus – și am reușit și noi anul trecut prin noua lege a IMM-urilor – obligativitatea acestui Test al IMM-urilor. Ce înseamnă acest fapt? Că orice nouă măsură legislativă ce se referă la partea economică trebuie să aibă și o determinare, chiar o predeterminare a efectelor asupra IMM-urilor, pentru că poate să fie o măsură foarte bună pentru firmele mari, dar care, aplicată, să determine ca o parte dintre IMM-uri efectiv să se închidă și/sau să-și diminueze activitatea. De exemplu, atunci când s-a introdus impozitul forfetar, dacă se aplica la firmele mari, ele nu aveau nicio problemă, fiindcă aveau de unde plăti, problema era la cei care trăiesc la supraviețuire. Deci, tocmai pentru că este nevoie de un tratament diferențiat, în Uniunea Europeană și acum și România, a apărut acest Test al IMM-urilor, însă, din nou zic din păcate, el nu prea se folosește. Consiliul Național al IMM-urilor a cerut de când a apărut directiva europeană, s-au făcut și o sumedenie de hârtii către toți premierii care au fost, cerând ca toate ministerele să aibă doi-trei specialiști pe analize de impact și pe Test al IMM-urilor; fiindcă este evident că, dacă nu ai specialiști, nu poți să faci un asemenea test!

ODJ: Cartografiind peisajul IMM global / european / românesc prin câțiva indicatori relevanți de nivel, structură și dinamică, spuneți-ne ce realități devoalează aceste comparații inter- și intra- naționale. Cu alte cuvinte, sectorul IMM românesc ar tinde să fie în fază cu ceea ce se petrece împrejur, comportându-se și omogen înăuntru sau din contră?

ON: Vă asigur că în economie noi folosim foarte mulți indicatori, mii de indicatori. Eu m-aș referi numai la câțiva dintre ei, pe care îi consider esențiali și, complementar, la unu sau doi, ca să înțelegem mai bine situația României.

DENSITATEA LA MIA DE LOCUITORI – INDICATOR ESENȚIAL

În opinia noastră, cel mai important indicator în domeniul IMM-urilor este densitatea acestora la o mie de locuitori, la care m-am referit, pentru că acesta se reflectă imediat în toți indicatorii macroeconomici – de PIB, de productivitate, de export și de locuri de muncă create. Deci, acesta este în opinia mea cel mai important indicator, indicatorul de bază. De asemenea, noi considerăm prioritar și un alt element, pentru că trăim într-o perioadă în care problemele sociale sunt foarte delicate, iar dacă le neglijăm în continuare s-ar putea să avem niște surprize; ceea ce s-a întâmplat în țările arabe și în alte părți și s-ar putea să ajungă și la noi! Este vorba despre problema creării de locuri de muncă. Câte locuri de muncă oferă IMM-urile? Până la urmă, starea economică, adică să ai loc de muncă, este esențială pentru fiecare cetățean, pentru echilibrul său moral și economic. Acesta este primul lucru de care are nevoie orice individ sănătos, care a ajuns la vârsta de maturitate. Or, rețineți că singurele care au creat locuri de muncă în România după 1990 au fost IMM-urile. De fapt, aceasta este situația în toată Europa. Totodată, aș mai spune că este deosebit de important să se vadă și costul creării locului de muncă într-o firmă mare, comparativ cu una mai mică. Și apropo de aceasta, un grup de distinși economiști din România a elaborat cu câțiva ani în urmă un studiu și a ajuns la concluzia că productivitatea în IMM-uri este foarte mică. Unii dintre autori chiar și-au permis în urma acestui studiu să facă afirmația că dacă productivitatea este atât de mică în unele IMM-uri și valoarea adăugată e mică, IMM-urile acelea sunt un balast pentru economia națională. Este o greșeală profundă, pentru că dacă domnii aceia făceau un calcul – care este consumul, care sunt fondurile, care este valoarea mijloacelor fixe pe unitate de PIB –, ar fi ajuns lesne la concluzia exact inversă, că unitatea de PIB produsă într-un IMM din punct de vedere al consumului, al blocării de fonduri fixe, e de 3-4 ori mai mică. Păi, dacă absolutizăm acest element (dar noi nu avem această abordare unilaterală), ar însemna acum să spunem invers, că firma mare nu se justifică, deoarece consumă de 3-4 ori mai multe resurse pentru a produce o unitate de PIB.

ODJ: Ne întoarcem la pledoaria dvs. pentru echilibru: relevant și în judecățile din forul interior, și între entitățile care coabitează un spațiu.

ON: Indiscutabil, în societate este nevoie de toate mărimile de agenți economici, fiindcă unii aduc ceva, alții altceva și important este efectul de sinergie economică și socială la nivel întregii țări. Și sigur, așa cum știm cu toții, IMM-urile din România, care utilizează mai puțin de un sfert din fondurile fixe existente în țară, dau aproape 60% din PIB, deci, de aici rezultă eficacitatea lor economică. În plus, vreau să vă mai accentuez că noi avem foarte multă nevoie să ne aplecăm, să privim la aceste IMM-uri dual, și economic, și social, pentru că România se află într-o poziție deloc de invidiat: este țara cu cel mai mic procent al populației ocupate în sectorul privat. Procentajul populației ocupate în sectorul privat din România este de 13,7%, iar în Elveția și Danemarca este aproape 30%, suntem deci mult sub media europeană, iar țările enumerate au aproape de peste două ori mai mult. Noi știm cu toții că valoarea adăugată și competitivitatea vin din economia privată în primul rând. Păi, atât timp cât noi vom continua să avem procentajul cel mai mic din populație ocupată, în economia privată 13,7%, cum să fim performanți? De aceea, IMM-urile sunt prioritare!

CALITATEA GUVERNANȚEI, ÎN SUFERINȚĂ

Un alt argument că avem nevoie de IMM-uri este acela că aici se creează locuri de muncă și trebuie să venim ca să echilibrăm, pentru că, în rest, la ponderea procentuală, în termeni de contribuție în PIB, dintre sectorul privat și cel public, stăm foarte bine, suntem printre premianții Europei. Este un paradox românesc de tranziție, încă nedepășit: lucrăm prea mulți unde se produce mai puțin și prea puțini unde se produce mai mult. O fi bine?! Pe ansamblu, retrospectiv, există anumite semne pozitive, niște elemente de convergență între ce se întâmplă în sectorul de IMM-uri în România și ce se întâmplă în sectorul de IMM-uri pe plan european. Elementul principal care ne împiedică în continuare să avem o convergență și mai mare este calitatea guvernanței. Vă reamintesc dumneavoastră și cititorilor că studiile publicate anul trecut de Uniunea Europeană privind calitatea guvernanței în țările membre au plasat România pe ultimul loc. În țara noastră, indicele de calitate a guvernanței este de câteva ori mai mic decât media europeană; de câteva ori, nu cu 5 procente, nu cu 10! Țările care sunt guvernate bine – de exemplu, țările nordice – au indice de guvernanță de câteva zeci de ori mai mare decât indicele nostru; și, subliniez, vorbim de câteva zeci de ori mai mare! Am făcut conferințe de presă, am trimis materiale la președinte (Traian Băsescu, pe atunci), la premieri (și Emil Boc, și Mihai Răzvan Ungureanu), mi-au mulțumit și nu s-a întâmplat nimic. Deci, aici trebuie să umblăm, pentru că această guvernanță slabă ne creează mediu defavorizant și face să nu avem priorități suficient de judicios definite și urmărite.

Interviu realizat de Octavian-Dragomir Jora pentru economistul.ro